SOARELE

În ciuda fostei propagande ateiste şi a capitalizării vieţii noastre după modele occidentale, a implicării agresive în viaţa noastră a diferitelor secte, în special a iehoviştilor, care îndrăznesc să intre chiar şi în biserică şi să ne defăimeze credinţa, a vizitelor nepoftite pe la casele credincioşilor a tot felul de sectari, oamenii încep a-şi da seama de deşertăciunea lumii acesteia, pseudocreştineşti, pseudoreligioase, încep a percepe care este adevărul. Foarte mulţi oameni, ce e şi mai îmbucărător, încep să facă un discernământ cu adevărat creştinesc în ceea ce priveşte scara valorilor, înclinând spre credinţă. Jertfele pe care le fac întru binele bisericii sunt unul dintre semnele acestei preţioase evoluţii sufleteşti, care îmi insuflă încrederea că noi, comunitatea „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, vom depăşi, fie şi într-un timp mai îndelungat decât ne-am dori, dificultăţile cu care ne confruntăm, în primul rând cele ce ţin de construcţia bisericii. Când bătrâni donează pentru construcţie nu doar 1-2 lei, mă gândesc că sie îşi lasă din pensie doar pentru pâine şi ceai şi această jerfelnicie a lor mă îmbărbătează, mă încurajează… O domnişoară a făcut donaţii în sumă totală de peste 20 de mii de lei într-un an. Fără cuvinte care ar fi denotat o careva mândrie pentru gestul sau… A zis doar: „În numele Domnului…”. Chiar şi copilaşii mici care abia ajung cu mânuţa la talerul jertfelor vin cu bănuţii lor… Le zic unora: poate mai bine să vă cumpăraţi nişte dulciuri… Nu, asta-i pentru biserică, îmi răspund ei, să fie terminată mai degrabă. Chiar dacă este un gând insuflat de cei maturi, până la urmă, el va da roade frumoase pe ogorul sufletelor acestor copii, bucurându-i pe bunicii şi părinţii lor.

Noi avem un popor de aur… Păcat de smintelile care sunt în lumea aceasta şi pătează uneori faţa… Păcat că mai sunt persoane care folosesc biserica nu ca un locaş sfânt, ci ca pe o moşie a lor… Paralel cu aceştia, sunt oameni care jertfesc pentru Biserică tot ce pot, deseori chiar şi mai mult… Faptul îl exemplifică, cel puţin, construcţia bisericii noastre. În cei treisprezece ani cât durează, în repetate rânduri am simţit bucuria participării la această construcţie a credincioşilor… Mai mult, am văzut bucuria ce le lumina feţelor la încheierea fiecărei lucrări… Acum, când, pe din afară chipul ei este aproape definitivat, îi aud pe mulţi: „Cât îi de frumoasă!”. Şi mulţi dintre cei care pur şi simplu trec pe alături îşi încetinesc pasul şi întorc capul spre ea – s-o vadă mai bine… Toţi câţi au fost pe aici, au admirat-o, inclusiv oaspeţi din străinătate.

Într-adevăr, ea se deosebeşte de alte biserici din Chişinău. Dumnezeu şi timpurile anilor ‘90 ai secolului trecut, ani înflăcăraţi ai renaşterii şi deşteptării naţionale, ne-au insuflat ideea şi concepţia costrucţiei unei biserici în acest sector, în stilul vechi moldovenesc, deseori numit ştefanian, – pentru că ţine de perioada acestui domnitor – înalt preţuit de toţi, inclusiv de specialiştii în materie. Când arhitectul Mihai Rusu mi-a prezentat proiectul, imediat mi-am dat seama că este o reuşită a autorului, că el m-a înţeles că a îndrăgit cu tot sufletul concepţia propusă. M-am bucurat că ne aflăm în aceeaşi sferă de idei şi concepţii. Apoi, chiar de la început, biserica nu e zidită în grabă, orice lucrare a fost cu adevărat făcută cu toată dragostea şi iscusinţa meşterilor. Ei vor avea dreptul să se mândrească în viitor că au participat la edificarea acestui locaş sfânt. Iar firma de construcţii „Glorinal” în frunte cu dl Vasile Chirică, care efectuează lucrările, de acum şi-a făcut o bună imagine…

Biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel” este, cum s-ar zice, o operă comună, la care, concomitent cu mine, şi-a adus şi continuă să-şi aducă obolul multă lume. Am pornit construcţia ei nu pentru a-mi face faima personală, precum vorbesc unii. Am visat să contribui cu tot sufletul şi cu toate puterile la zidirea unei biserici în care credincioşii să poată înălţa lui Dumnezeu rugăciunile lor, care să fie binemirositoare ca tămâia în faţa Domnului. Dar dacă e şi frumoasă, mulţumim lui Dumnezeu şi poporului care a fost şi este alături… Chiar de la bun început, construcţia se face pe banii credincioşilor…

Deşi cea mai odioasă invenţie a comuniştilor – ateismul – slavă Domnului, nu mai planează de asupra noastră, astăzi societatea ne este atacată cu vehemenţă de ceea ce se numeşte capital, afirmându-se sus şi tare că banul – şi nimic altceva! – constituie principala măsură după care poţi judeca ce prezintă un individ şi ca om, şi ca specialist. Oamenii de afaceri au ajuns să fie „crema societăţii, „elita”, indiferent de faptul în ce mod au agonisit capitalul pe care-l deţin. Am spus-o de mai multe ori şi şi nu voi obosi să repet: omenirea nu are alternativă decât să trăiască urmând poruncile dumnezieşti… În caz contrar, îşi pierde sensul tot ceea ce creează ea astăzi…

Exemplul comunităţii noastre arată în mod evident că mulţi oameni încep a preţui credinţa, dânduşi seama că numai prin credinţă putem să ne mântuim de păcatele pe care le săvârşim, cu voie sau fără de voie, şi numai printr-o viaţă curată nte putem dobândi liniştea şi pacea sufletească. Acel dezastru moral în

care ne împinge tot mai mult puterea banului poate fi depăşit doar prin credinţă şi nădejde în Domnul…

Noi, credincioşii de la biserica „Sf. Ap. Petru şi Pavel”, cu aceeaşi nădejde în Domnul mergem spre realizarea visului de a duce la bun sfârşit construcţia acestui sfânt locaş… La ziua de astăzi, se pune tabla şi acoperiş, lucrarea în cauză fiind foarte migăloasă şi pentru o perioadă mai lungă de timp. Mai departe – cum a binecuvânta Dumnezeu. Dacă vom găsi finanţe, vom continua, dacă nu – ne vom opri în aşteptarea unor timpuri mai bune.

Cât priveşte „Luminătorul”, mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dat înţelepciune, ne-a dat putere ca să încheiem 15 ani de existenţă a seriei noi. 2007 este anul al şaisprezecelea al acesteia şi al sutelea de existenţă a revistei, primul ei număr văzând lumina tiparului, după cum se ştie, în ianuarie 1908. De-a lungul istoriei sale, „Luminătorul” a trecut prin multe dificultăţi, au fost ani când n-a apărut deloc. Reluând editarea lui în 1992, ne-am confruntat şi noi cu diferite greutăţi. Doar în1993 am reuşit să edităm numai trei numere din şase. În rest, chiar dacă au fost unele întârzieri de apariţie, cu ajutorul lui Dumnezeu şi datorită silinţelor echipei redacţionale, am ajuns până aici, în pragul celui de al sutelea an de la fondare. În condiţiile în care s-a lucrat, a fost o muncă destul de complicată, care a necesitat eforturi considerabile şi multă jertfire de sine din partea tuturor celor implicaţi. Sperăm că această muncă este preţuită şi va fi preţuită. La fel cum preţuim astăzi osârdia acelor preoţi şi a celor intelectuali care au pus începutul publicaţiei. Personal, deţin 96 numere vechi, din anii 1913, 1922-1938, care mi-au fost transmise de unii preoţi în anii ‘72 în timpurile când era periculos să le ţii în casă. Răsfoindu-le, vedem aceeaşi grijă a preoţilor pentru a păstra vie credinţa strămoşească, surprindem probleme pe care le avem şi noi, cei de astăzi. Cu adevărat, după cum zicea Eccleziastul, nu este nimic nou sub soare… Totuşi, omul îşi poate înnoi sufletul, trecându-l prin curăţenia credinţei…

Prot. PETRU BUBURUZ, magistru în teologie