Dan Romalo: “Cu rădăcini în baştină”
Mare mi-a fost mirarea cînd, întors în ţară după o călătorie prin apusul îndepărtat şi mult lăudat – prima după nenumăraţi ani de interdicţii şi refuzuri – m am auzit întrebat de femeia de serviciu, care spăla scara la intrarea în bloc, apoi, la serviciu, de unii colegi, însfîrşit chiar şi de prieteni apropiaţi: Te-ai întooors? ?? Gîndeam că n ai să te întorci. Să nu mă întorc? Straniu! Nu-mi trecuse prin minte asta. In modul cel mai firesc, cel mai puţin premeditat, nu mă gîndisem la asta.Şi acum, auzind pe neaşteptate aceste vorbe, nu găseam în cugetul meu o explicaţie clară, o motivaţie firească, aşteptate de ceilalţi şi devenite, brusc, dureros de necesare chiar şi mie însumi. Nu găseam un răspuns logic cu toate că răspunsul existenţial era imediat: aşa simt eu că e firesc; şi fusese dat, în mod inconştient, prin faptă. Fusese trăit. Dubiul apărea, surprinzător, post factum. Fapta întîmplată, pe semne atît de anomală, trebuia explicată, trebuia justificată logic, trebuia argumentată raţional, clar, nu numai pentru ceilalţi, asta era secundar, dar pentru mine. Obişnuit fiind să trăiesc într-un echilibru bazat pe raţiune, mă aflam, în mod neaşteptat, descumpănit. Descumpănit prin aceea că nu distingeam motivele logice ale faptei mele.>>> citeşte aici >>>
