Alexandru Nemoianu: “Talanţii”
Există în fiecare dintre noi o anume tentaţie, până la un punct firească şi direct emoţionantă, de a ne da „importanţă“. Atunci când această tendinţă rămâne în limitele bunului simţ şi modestiei, ea este de folos căci arată căutare şi trudă în a ne afla şi împlini rostul pentru care am fost aduşi şi lăsaţi în fiinţă. Dar, de multe ori, această înclinaţie de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie şi, încă mai adesea, în ridicol (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaţilor bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple în care rolul de frunte îl au chiar ei şi cu sfaturi trufaşe, lipsite de interes, depăşite. Femeile, datorită faptului că sunt mai smerite şi că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie fiindcă, iubindu-şi copiii, acceptă senin prezentul şi nu insistă asupra „importanţei“ experienţelor trecute). De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifica darurile şi timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit „talanţii“ şi chiar truda de a înţelege menirea pentru care aceşti „ralanti“ ne-au fost hărăziţi. În primul rând, trebuie să fim>>> continuarea aici >>>
