SOARELE

Există în fiecare dintre noi o anume tentaţie, până la un punct firească şi direct emoţionantă, de a ne da „importanţă“. Atunci când această tendinţă rămâne în limitele bunului simţ şi modestiei, ea este de folos căci arată căutare şi trudă în a ne afla şi împlini rostul pentru care am fost aduşi şi lăsaţi în fiinţă. Dar, de multe ori, această înclinaţie de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie şi, încă mai adesea, în ridicol (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaţilor bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple în care rolul de frunte îl au chiar ei şi cu sfaturi trufaşe, lipsite de interes, depăşite. Femeile, datorită faptului că sunt mai smerite şi că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie fiindcă, iubindu-şi copiii, acceptă senin prezentul şi nu insistă asupra „importanţei“ experienţelor trecute). De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifica darurile şi timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit „talanţii“ şi chiar truda de a înţelege menirea pentru care aceşti „ralanti“ ne-au fost hărăziţi. În primul rând, trebuie să fim>>> continuarea aici >>>

Mânăstirea este tinda raiului / Casa lui Dumnezeu, poarta cerului / Locul împlinirilor şi cerul cel de pe pământ.
Arhim. Teofil Părăianu

Mânăstirile şi călugării au îndeplinit, în decursul istoriei, un rol de seamă în spiritualitatea românească, mult mai important, în anumite perioade, decât cel al oamenilor de cultură. Dacă în trecutul apropiat călugării din mânăstiri nu s-au putut afirma prin opera scrisă decât cu mare greutate, acum au revenit, ocupând un loc important în viaţa culturală şi duhovnicească a neamului românesc.

Un astfel de călugăr-cărturar este şi Părintele Arhimandrit Veniamin Micle, de la Mânăs-tirea Bistriţa-Olteană. Originar din satul Plopiş, comuna Siseşti, judeţul Maramureş, s-a născut la 7 iulie 1939, fiind unul dintre cei şase copii ai familiei Timoftei Micle şi Eudochia.

Arhimandritul Veniamin Micle este descendentul unei vechi şi cunoscute familii româneşti din Maramureşul istoric, înnobilată la mijlocul secolului al XIV-lea. Străbunicul său, Ion Micle din Şugatag, ridicat la cel mai înalt rang nobiliar liber-baron de regele Matei Corvin (anul 1469), s-a stabilit în localitatea Copalnic din Ţara Chioarului, unde trăiesc şi astăzi numeroşi urmaşi ai săi.

În familie, viitorul arhimandrit primeşte o aleasă educaţie creştină, în tradiţia muncii şi disciplinei, pe care o desăvâr-şeşte la vârsta de 15 ani în Mânăstirea „Sfânta Ana“ din Rohia. Stareţul Iustinian Chira, actualul episcop al Maramureşului şi Sătmarului, s-a ocupat de formarea tânărului ucenic, facilitându-i urmarea studiilor: Seminarul la Cluj-Napoca, Institutul universitar din Sibiu, studii de doctorat la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, cu specializare la Facultatea de Teologie Catolică din Strasbourg şi la Institutul Ecumenic Tantur-Ierusalim. Participă la congrese teologice şi întruniri studenţeşti, centre renumite de cultură şi aşeză-minte monahale din Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Ierusalim şi Muntele Athos (Grecia). Arhimandritul Veniamin Micle >>> citeşte aici >>>

Tot acest periplu al vieţii mele, cu multe bucurii şi împliniri , se datorează faptului că pronia cerească mi-a hărăzit să am alături de mine pe soţia mea, Marieta, care a fost un sprijin şi pavăză în tot ce am împlinit, căreia îi sunt îndatorat şi-i mulţumesc. Am avut însă şi necazuri. Ne-a fost dărîmată o casa în cartierul Militari pentru a se construi blocuri şi mutarea într-un bloc, la două camere. După mari eforturi am obţinut, cu intervenţii, cu chirie o casă cu trei camere care pînă mai ieri adăpostea colecţia mea de peste 200 de lucrări de pictură, sculptură şi artă populară;dar faptul ca recent a fost dărîmată pentru a se constui un hotel m-a dezechilibratl. Credinţa în Cel de Sus m-a ajutat să mă mut din nou, însă într-un apartament mic, în care am încercat din răsputeri să conserv, în condiţii precare, această colecţie. Într-o vreme, cînd unii prieteni, văzînd necazurile cu care mă confrunt, şi bătălia pe care o duceam pentru a găsi o rezolvare definitivă a colecţiei, mai ales după ce mi-a fost spartă casa de răufăcători, mă îndemnau să vînd lucrările, să-mi văd de sănătate, să mai călătoresc sau să-mi construiesc o casă într-o zonă de munte, eu le răspundeam tuturor, un NU categoric. Vreau>>> continuarea aici >>>

Considerându-mă întrutotul aparţinător comunităţii româneşti din Australia, continuându-mi chemările mele înspre artele frumoase, române şi universale, voi continua a fi în serviciul acestora, a cărţii româneşti prin modesta biblioteca „Minai Eminescu”, şi prin cărţile ce aşteaptă în minte-mi, ieşirea în lume! Din motive de vârstă şi sănătate, însă dornic de a scrie ceea ce mai am viu în cutiuţa imaginaţiei mele şi a nu le duce cu mine în mormânt, mă sfătuie gândul, aud un îndemn interior: lasă calea tinerei generaţii ce vine, a duce mai departe gazetariile şi revistele literare, după orientările şi visele lor de continuitate şi existenţialitate a acestei frumoase naţii române!” De un deceniu am editat această Revistă de Artă şi Cultură „IOSIF VULCAN”, adică 10 ani, şlefuind-o şi îngrijind-o spre a duce cititorilor cele mai curate, sfinte sentimente, de iubire a tot ceea ce este frumos şi uman. Să nu uităm Limba, cântecul, dansul, credinţa, simbolurile acestui neam din care ne tragem, al Românilor. Mulţumesc tuturor celor ce m-au susţinut, fie prin sfat şi contribuţii, fie prin critici sau derâderi, căci recunoşteam prin ştiinţa mea luminată de Dumnezeu, a iubii fiinţa omenească aşa cum a creat-o pe>>> citeşte aici >>>

OMAGIUL ROMÂNILOR DIN AMERICA

„A fost uimitoare noaptea aceea…., cu părintele Roman Braga. O noapte de revelaţie, într-adevar, ca o eurofonie. Adică acest preot, cu figură de icoană, cu părul alb, cu barba albă colilie şi un zâmbet neşters pe faţă, de o inteligenţă strălucită, la curent cu fiecare problemă politică europeană, americană, vorbea cu o iertare, cu o dragoste, nici nu se sinchisea de ce trecuse, de ce suferise. Pentru el totul era întru Christos, totul era admirabil, totul era nădejde, totul era credinţă şi totul era posibil. Ei, o astfel de făptură, cu totul, cu totul specială, ar trebui multiplicată pentru vindecarea rănilor noastre.“1 – îşi aminteşte Maica Benedicta alias Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga întâlnirea cu Părintele Roman Braga. Iar Mitropolitul Antonie Plămădeală ne istoriseşte întâmplări cu iz de sinaxar2. Mişcarea spirituală, Rugul Aprins3 al cărui scop era să sporească focul credinţei în inimile credincioşilor în afara îmbunătăţirii vieţii călugăreşti, „nu putea scăpa ochiului scormonitor al securităţii, iar finalul era previzibil – arestarea iniţiatorilor şi a participanţilor.“ Arhim. Roman Braga consemnează:>>> continuarea aici >>>

Mare mi-a fost mirarea cînd, întors în ţară după o călătorie prin apusul îndepărtat şi mult lăudat – prima după nenumăraţi ani de interdicţii şi refuzuri – m am auzit întrebat de femeia de serviciu, care spăla scara la intrarea în bloc, apoi, la serviciu, de unii colegi, însfîrşit chiar şi de prieteni apropiaţi: Te-ai întooors? ?? Gîndeam că n ai să te întorci. Să nu mă întorc? Straniu! Nu-mi trecuse prin minte asta. In modul cel mai firesc, cel mai puţin premeditat, nu mă gîndisem la asta.Şi acum, auzind pe neaşteptate aceste vorbe, nu găseam în cugetul meu o explicaţie clară, o motivaţie firească, aşteptate de ceilalţi şi devenite, brusc, dureros de necesare chiar şi mie însumi. Nu găseam un răspuns logic cu toate că răspunsul existenţial era imediat: aşa simt eu că e firesc; şi fusese dat, în mod inconştient, prin faptă. Fusese trăit. Dubiul apărea, surprinzător, post factum. Fapta întîmplată, pe semne atît de anomală, trebuia explicată, trebuia justificată logic, trebuia argumentată raţional, clar, nu numai pentru ceilalţi, asta era secundar, dar pentru mine. Obişnuit fiind să trăiesc într-un echilibru bazat pe raţiune, mă aflam, în mod neaşteptat, descumpănit. Descumpănit prin aceea că nu distingeam motivele logice ale faptei mele.>>> citeşte aici >>>

Şi în această vară (care, vai, s-a dus) paşii m-au purtat prin Pătrăuţi, la nişte prieteni vechi. Popasul la familia Iriciuc mi-a prilejuit o surpriză de proporţii: acolo l-am cunoscut pe părintele Dumitru Apetrii despre care mi-am propus să aştern aceste câteva rânduri, şocat (aş zice) de cele aflate. Părintele e pus pe fapte mari şi noi, venindu-i în sprijin, am vrea să tragem un biet semnal, poate ne aude cineva. Reamintim cititorilor că biserica din Pătrăuţi, cândva mănăstire de maici, a fost prima (13 iunie 1487) dintre cele zidite de Ştefan cel Mare. Iorga, trecător pe-aici, întăreşte afirmaţia. Or, în aprilie ’98, când pătrăuţeanul Dumitru Apetrii s-a întors acasă, lăsând o parohie cu două sate, a descoperit că respectivul obiectiv, inclus în circuitul turistic, celebru pentru galbenul de Pătrăuţi, nu figura în fişele de la Direcţia Monumentelor. Sau, mai exact, nu avea fişă! Pare incredibil! Biserica fusese prădată şi părăsită, ploua şi pentru slujbă părintele a împrumutat o cădelniţă de la „biserica din vale“. Râdeau sectanţii – mărturiseşte tânărul preot, chemând în sprijin echipa de restauratori. Pe-aici se perindau cândva mulţi străini; starea drumurilor a temperat elanul turistic, iar piesele de patrimoniu s-au cam împrăştiat. Mai există Biblia donată de Micu-Klein (cea mai grea 5,4 kg), mai putem admira Cavalcada şi tabloul votiv al lui Ştefan, pe peretele sudic, stârnind admiraţia lui D. Onciul, la 1897, considerat în acea „vizitaţie“ drept „cel mai bun“. Am cercetat „condica pătrăuţană“, cu un preţios istoric al bisericii şi extrasele, amintind de un anume Franz-Adolf Wichenhauser, care oferă, în lipsa uricelor, informaţii de neocolit pentru cei interesaţi de soarta aşezării, „temeinic devastată“ de-a>>> continuarea aici >>>

A murit Eugen Coşeriu, savantul lingvist cu renume mondial. Preacuviosul părinte Vlad Mihăilă spusese la parastasul de la Uniunea Scriitorilor că Eugen Coşeriu este alesul lui Dumnezeu. Credem că are dreptate. Dumnezeu îi dăruieşte un har de excepţie. L-a ajutat să-şi îndeplinească opera, dăruindu-i şi 81 de ani de viaţă. Mărturisesc că cunosc puţine lucrări ale creatorului de geniu care este Eugen Coşeriu. Mărturisesc că pe unele nici nu le înţeleg până la capăt. Ştiu însă prozele sale şi o parte din poeme care îmi plac foarte mult. Iată unul din ele intitulat „Sângele nostru“: „Din sângele nostru /s-au hrănit câteva popoare. /Din sângele nostru /s-au născut /poieţi şi cărturari ruşi. /Mai ruşi decât ruşii. / Din sângele nostru / s-au născut / voievozi şi regi maghiari, I hatmani de cazaci, /fruntaşi albanezi, /fruntaşi sârbi, /fruntaşi chirgizi. / Din sângele nostru / s-au născut / cărmuitori, / eroi şi vlădici greci. / Mai greci decât grecii. /Dar să nu vă temeţi! /Nu! Nu vă cerem să ni-l daţi înapoi /– sângele / pe care vi l-am dăruit/la nord şi la sud de Dunăre! / Vă rugăm numai să nu ni-l cereţi / şi pe cel / pe cale îl mai avem. / Lăsaţi-ne şi nouă măcar câteva picături / ca să ne putem înfăţişa cu ele / ca noi înşine / la judecata de apoi.“ Eminentul om de ştiinţă nu s-a ruşinat să fie şi>>> mai departe aici >>>

În acest decembrie, profesorul şi istoricul Nicolae Şteiu împlineşte 70 de ani. O viaţă împlinită, trăită cu. demnitate şi dragoste pentru profesia ce, din îndemnul propriei inimi, şi-a ales-o. A fost, timp de peste 40 de ani, profesor la Huedin. De-a lungul unui atît de lung şir de ani de dăscălie, dl Nicolae Şteiu a transmis cîtorva zeci de generaţii de elevi temeinice cunoştinţe, iar din sufletul său mare a dăruit din belşug tuturor celor în stare să-l primească. Pentru domnul Şteiu, istoria n-a fost niciodată o ştiinţă seacă, o înşiruire de nume şi date, ci de evenimente şi momente trăite, duse, deseori, pînâ la sacrificiu. Ca dascăl, dl Şteiu a fost convins că istoria trebuie cunoscută şi preţuită de către toţi, că rolul dascălului e să ştie să o facă atractivă şi interesantă, că trebuie, în studiul ei, să porneşti de la vatra satului, a zonei, a ţării. Domnul Şteiu n-a fost un simplu dascăl de istorie. A făcut cercetări arheologice, a scris o sumedenie de articole pe teme de istorie, a scris cărţi de istorie, întregind, prin ele, istoria propriei ţări, a propriului popor. Dl Şteiu s-a născut în 5 decembrie 1935, în satul Petreşti, jud. Cluj. A urmat şcoala primară în>>> continuarea aici >>>